Bună, sunt Andreea.

M-am născut în 1990, la Timișoara, ca parte a primei generații de după comunism. Fiind cel mai mic copil într-o familie românească, am venit pe lume într-o realitate care purta deja multe poveri, cu mult înainte ca eu să am cuvintele necesare pentru a le numi.

​

Am fost un copil care a așteptat.

​

Un copil care stătea la mesele din bucătărie și punea întrebări la care nu existau răspunsuri.Un copil care a învățat să recunoască vocea mamei nu prin apropiere, ci printr-un fir de telefon. Copilăria mea este legată de veri care se simțeau ca niște promisiuni. De despărțiri care nu erau explicate. De o normalitate în care absența făcea parte din viața de zi cu zi, fără a fi vreodată cu adevărat numită.

​

La începutul anilor 2000, Europa și-a deschis primele uși pentru forța de muncă din România. Spania, Italia, Portugalia căutau lucrătoare agricole, îngrijitoare, muncă ieftină. Sute de mii de părinți au plecat – nu din dorință de aventură, nu din fugă, ci din responsabilitate. Nu voiau să plece. Voiau să poată rămâne. Pentru familiile lor, pentru un viitor care, acasă, nu părea posibil.

​

Atunci nu înțelegeam nimic din toate acestea.
Astăzi, la 36 de ani, încep să înțeleg cât de adânc sunt înscriși acei ani în noi. Cum migrația nu a fost doar un fenomen economic sau politic, ci o gravură emoțională. Cum a schimbat relațiile de familie, a modelat identități, a mutat reperele încrederii și a influențat chiar capacitatea noastră de a permite apropierea sau de a suporta distanța.

​

Știu: nu sunt singură.

​

Am fost mulți. O generație tăcută, rar povestită, aproape niciodată numită, și totuși imposibil de ignorat prin moștenirea ei interioară. Din această conștientizare s-a născut acest proiect.

​

„Wo die Orangen blühen” este mai mult decât un blog personal. Este un spațiu al memoriei și o arhivă pentru povești care mult timp nu au avut loc. Un loc în care migrația nu este discutată ca succes sau eșec, ci ca experiență umană, cu toate ambivalențele, rupturile și formele ei tăcute de iubire.

​

Ceea ce vreau să arăt lumii este o perspectivă care lipsește adesea: cea a copiilor, a celor rămași, a celor ale căror vieți au fost modelate de decizii pe care nu le-au putut lua ei înșiși. Scriu despre migrație nu ca despre o mișcare a forței de muncă, ci ca despre o mișcare a relațiilor, a emoțiilor și a peisajelor interioare.

​

Acest proiect adună amintiri personale, fragmente biografice și vocile altora care se recunosc în ele. Se dorește a fi o arhivă deschisă, un punct de plecare pentru dialog, schimb și vizibilitate, dincolo de granițe, generații și experiențe. Nu zgomotos, nu acuzator, ci precis și profund uman.

​

Nu scriu pentru a oferi răspunsuri, ci pentru a deschide spații.
Spații pentru memorie.
Spații pentru recunoaștere.
Spații pentru povești care leagă.

​

„Unde înfloresc portocalii” – acolo a început Europa copilăriei mele.
Iar aici începe încercarea de a oferi acestui fragment

din istoria noastră un loc..