Partea a 2-a - Prea devreme

"Tăria încrederii în sine se naște, uneori, din suferința trecutului." - A.Golban

Înainte ca adolescența să înceapă cu adevărat, existau două lucruri, pe lângă telefoanele rare ale mamei, care îmi țineau sufletul ridicat deasupra dorului: scrisorile Cristinei din Germania și ieșirile cu Mariana la Timișoara.

Scrisorile erau mai mult decât hârtie. Erau dovada că lumea este mai mare decât satul nostru. Cristina ne scria despre viața ei, despre familie, despre oamenii de acolo, despre cum este „dincolo”. Germania devenise pentru mine un cuvânt care însemna posibilitate. Fiecare rând citit îmi dădea senzația că nu suntem blocați pentru totdeauna într-un singur loc, că există drumuri care pleacă dincolo de câmpurile și ulițele pe care le știam pe de rost.

Tata avea un al șaselea simț. Știa mereu când urma să primim o scrisoare de la ea. Cu una sau două zile înainte să intre plicul în poștă, spunea aproape sigur pe el: „Primim vești! precis de la Cristina. Iar am visat că sunt în armată cu alți soldați…” Era un vis recurent, pe care îl interpreta ca pe un semn că urmează noutăți. Supranatural sau superstițios, misterios sau pur instinct patern, astfel de lucruri făceau parte din tradiția noastră românească. Oamenii sunt religioși, dar în aceeași măsură în care cred în Dumnezeu cred și în rău, în semne, în lucruri nevăzute, în blesteme și presimțiri. În casa noastră credința și intuiția mergeau mână în mână, iar scrisorile deveneau confirmarea că legătura nu se rupe, chiar dacă distanța exista.

Și apoi venea Mariana. Mariana era, prin firea ei, cu totul de alt calibru față de mine și Cristina. Era energică, libertină, directă. A plecat de acasă aproape imediat după ce terminase liceul. Nu voia să studieze mai departe, voia să lucreze, să aibă locul ei, să fie independentă și să își întemeieze o familie. Pentru o perioadă lucra în Timișoara, într-o fabrică, pe bandă, și stătea în gazdă. Își asumase viața fără prea multe explicații.

De obicei venea în weekend. Intra în curte energică, ca un vânt cald, și îmi spunea pe nerăsuflate: „Hai, Andreea, îmbracă-te frumos că mergem în oraș.” Nu exista timp de ezitare. Era o invitație la libertate.

Mergeam la ocazie, pentru că atunci nu avea încă mașină, deși pentru tata era firesc ca fetele lui să aibă permis imediat ce împlineau 18 ani. Pentru el autonomia era o formă de siguranță, iar independența nu era negociabilă. Drumul spre Timișoara avea gust de libertate. Centrul orașului mi se părea impresionant de fiecare dată. Clădirile elegante, culorile fațadelor, aerul ușor occidental, oamenii mai siguri pe ei, catedrala care domina piața, forfota diferită față de liniștea satului. Simțeam că intru într-o lume în care lucrurile funcționează altfel, mai repede, mai larg, mai deschis.

Țin minte perfect prima pizza adevărată din viața mea. Era vară. Stăteam pe terasa unei pizzerii din zona Torontalului, aproape de ceea ce astăzi este Iulius Mall. Țineam meniul în mână și nu știam ce să aleg. Când ospătarul m-a întrebat ce doresc să beau, am încremenit, de parcă mi s-ar fi cerut un răspuns mult prea important. Mariana a comandat două pahare de cola, apoi s-a uitat la mine zâmbind și mi-a spus simplu: „Ia Capricciosa, că-i bună.” Așa am făcut si, chear până astăzi a rămas pizza mea preferată. Pentru alții poate era ceva obișnuit, pentru mine era un moment special, un highlight într-o perioadă în care multe lucruri erau incerte. Era dovada că viața poate fi și ușoară, că există momente în care nu trebuie să demonstrezi nimic, ci doar să stai la o masă, pe o terasă de vară, cu sora ta alături și cu un pahar de cola în față.

Apoi, încet, lucrurile au început să se așeze altfel.

Trecerea de la copilărie la adolescență nu a fost o linie clară. Nu a existat o zi în care să spun că de acum sunt mai mare. A fost mai degrabă o restrângere lentă a modului de a trăi. Parcă viața s-a strâns în mine. Bucuriile au devenit mai mici, dorințele mai tăcute, așteptările reduse la minimum. Nu mai ceream mult. Nu mai visam cu voce tare. Învățasem deja că nu toate lucrurile pe care ți le dorești rămân. Dorul era constant. Dor de mama, dor de surorile mele, dor de joaca simplă, fără responsabilități invizibile pe umeri. Începusem să tac mai mult. Nu pentru că nu aveam ce spune, ci pentru că nu voiam să par slabă. Dorul devenise ceva interior, aproape rușinos prin intensitatea lui, o stare pe care o purtam în mine fără să o pot împărți cu adevărat.

Vacanțele de vară le petreceam de obicei la Cluj-Napoca, la mătușile din partea mamei, în mare parte la Anica și Susana, dar și la casa natală a mamei din Crișeni. Stăteam acolo câteva săptămâni, alături de verișori, iar acela era poate singurul loc în care m-am simțit cu adevărat bine în acei ani. Era distracție, eram toată ziua afară, la joacă, fără presiune, fără etichete, fără comparații. Mătușa Anica, cea mai mare dintre surorile mamei, era la suprafață poate aspră, cu un caracter de fier, dar pe dinăuntru era moale, înțelegătoare, un părinte devotat. Toți frații mamei, cinci la număr, sunt oameni cumsecade, primitori și iubitori. Întotdeauna am fost primiți cu brațele deschise, indiferent cât aveau sau cât nu aveau. Niciodată nu s-a simțit lipsa, ci doar grija. Și chiar și astăzi, deși sunt sute sau mii de kilometri între noi, sunt alături de noi la bine și la greu, cu aceeași căldură tăcută care m-a ținut atunci deasupra dorului.

Criseni - jud. Cluj

Acasă, fără mama, liniștea apăsa. Nu era liniștea aceea calmă de seară, ci una grea, care se așeza peste noi. Tata făcea tot ce putea. Și-a asumat rolul fără discuții și fără plângeri, așa cum în tinerețe își susținuse cele patru surori, plătindu-le școala, internatul, hainele și toate nevoile. Pentru el era normal. Așa trebuia. Probabil așa fusese învățat de tatăl lui, iar istoria, într-un fel, se repeta. Doar că acum responsabilitatea eram eu.

Școala gimnazială din Becicherecu Mic mi-a influențat personalitatea mai mult decât am realizat atunci. Frica de profesori era reală, iar frica de părinți plutea peste tot. Dacă nu proveneai dintr-o familie bine înstărită, deveneai aproape invizibil, egal cu zero. Nu conta cât învățai sau cât efort depuneai. Conta statutul, conta anturajul, contau „ochii frumoși”. Eticheta era pusă din prima zi, pe zicala nerostită, dar simțită: sărac ești, sărac rămâi, nu vei ajunge departe...

În mine, și probabil în mulți copii aflați în situații asemănătoare, s-a așezat o neîncredere tăcută, un sentiment de neputință, gândul că din mine nu se va alege nimic, că nu pot, că nu merit. Ideea că poate nu sunt îndeajuns, că nu îmi pot atinge visele, că nu sunt în măsură să devin cineva a rămas vie ani de zile, tipărită în minte ca o barieră de beton. Cred că cea mai mare durere a unui copil este să fie evaluat înainte să îi fie cunoscute abilitățile și firea. Astăzi mă bucur să văd că majoritatea acelor copii și-au făcut un rost în viață. Unii au ajuns chiar mai bine decât cei care, la vremea aceea, erau preferați și considerați „promițători”. Viața nu urmează întotdeauna etichetele puse prea devreme.

Examenul de capacitate a venit ca un filtru rece al sistemului. La finalul clasei a VIII-a susțineai probe scrise la Limba și literatura română și la Matematică, iar media obținută, combinată cu media anilor de gimnaziu, stabilea ierarhia. Completai o listă cu liceele dorite, iar repartizarea se făcea computerizat, strict în funcție de medie și de locurile disponibile. Nu alegeai cu adevărat. Sistemul decidea. Așa am ajuns la Liceul de Chimie și Protecția Mediului din Timișoara, un liceu care purta amprenta unei tradiții industriale formate în perioada comunistă, când orașul era un centru important al industriei chimice și tehnice. Educația tehnică pregătea pentru stabilitate într-o economie planificată, pentru locuri de muncă previzibile, pentru un traseu clar. Numai că noi trăiam deja într-o Românie aflată în tranziție, în care fabricile se transformau, economia se reorganiza, iar stabilitatea devenea relativă.

Clasa noastră arăta ca un laborator, la propriu și la figurat: mese placate cu faianță, etajere pentru substanțe, miros specific de chimicale care îți intra în haine și în memorie. Orașul care fusese pentru mine lumină de weekend devenise orașul responsabilității zilnice, punctul central al vieții mele pentru următorii ani. Am fost ușurată când am aflat că Florina era în aceeași clasă cu mine. Un chip cunoscut într-un spațiu nou mi-a dat siguranța de care aveam nevoie atunci. Florina locuia în același colț de sat ca mine, iar în timpul liceului stătea în gazdă, la două străzi distanță de internat, la o femeie mai în vârstă. Îmi aduc aminte cât de mult conta să știu că nu sunt singură în oraș. Sunt recunoscătoare că viața și destinul nu ne-au despărțit și că și astăzi împărțim bune și rele. În banca noastră mai eram eu, Mirela din Bobda și Silva din Timișoara. Fiecare copil din clasa, de la sat sau e la oras, venea cu altă poveste, altă realitate, dar în acel laborator devenisem parte din același început.

În clasa a noua am fost trimisă la internat. Decizia a fost luată de amadoi părinți, iar pentru tata era indiscutabilă. Acolo cineva se ocupa de mine, exista organizare, program, control. Era, în viziunea lui, siguranță. Am împărțit camera cu Mirela, colega mea de bancă, și încă două-trei fete. Nu am protestat. M-am adaptat, așa cum învățasem deja să fac. Colegii și diriginta știau că mama este plecată în străinătate. Și pentru prima dată am simțit că acest lucru nu mai definește totul. Nu mai eram doar copilul sărac al lui XY, cu mama plecată. Eram elevă într-o clasă, eram parte dintr-un grup, eram o fată care încerca să își găsească locul.

Am stat în internat până în clasa a zecea, până la vacanța de Paști. Din tot acel timp, un singur moment mi-a rămas imprimat clar în memorie.

Într-o dimineață m-am trezit simțindu-mă înlemnită. Mă durea totul și nimic în același timp. Era o durere fără formă, fără explicație. Mă simțeam ca o piatră, nemișcată, grea. Am rămas în cameră, cu pătura trasă peste cap. Mirela, colega mea de bancă, a rămas lângă mine. Nu știu cine sau cum a informat școala, dar la un moment dat am deschis ochii și am văzut ușa deschizându-se încet. Diriginta a intrat în cameră și a întrebat-o pe Mirela ce s-a întâmplat. Am auzit conversația lor, deși nu am participat la ea. Apoi s-a așezat pe marginea patului meu, mi-a pus mâna pe obraz și m-a întrebat dacă sunt bine. Nu îmi amintesc cuvintele exacte, dar îmi amintesc căldura din vocea ei și din privire. Ochii ei nu judecau. Nu reproșau. Poate înțelegea mai mult decât spuneam. Mi-a dat voie să rămân în cameră, să îmi iau timpul de care aveam nevoie. Mai târziu a trimis asistenta școlii, Beatrice, să mă vadă și să îmi scrie o motivare pentru absență. Pe asistenta medicală o numeam, pe ascuns desigur, „Betty cea urâtă”, după o telenovela din acea perioadă, pentru că semăna la chip cu actrița respectivă. Astăzi privesc acel episod cu mai multă maturitate și înțeleg că, dincolo de glumele adolescentine, a fost un moment în care nu am fost lăsată singură.

Relația cu tata s-a adâncit în acei ani. A devenit stâlpul meu. Îmi devenise și mamă, și tată. Când veneau bani de la mama, mergeam împreună la bazar să cumpărăm haine și rechizite, de la pixuri și caiete până la blugi și chear lenjerie intimă. Nu mi-a fost niciodată rușine să merg la braț cu el la cumparaturi. Dimpotrivă, era un gest care mă făcea să mă simt protejată. Tata era un om fin, mereu curat, îngrijit, elegant. La instituțiile școlare din Biled, unde lucra ca paznic, era mai respectat de elevi decât directorii. Avea o demnitate liniștită, o prezență care nu impunea prin funcție, ci prin caracter.

Atunci am înțeles că trebuie să lupt. Nu doar pentru mine, ci pentru a nu-i dezamăgi pe cei din jurul meu. Dorința de a nu greși, de a nu face de rușine, de a demonstra că pot a devenit un tipar care m-a însoțit până la maturitate. Mult timp am crezut că aceasta este forța mea, fără să îmi dau seama că era și povara mea.

Abia mai târziu am realizat că lupta dusă pentru a demonstra ceva altora m-a întărit, într-adevăr, dar adevărata eliberare a venit atunci când am început să lupt pentru mine. Nu din frică, nu din obligație, nu din dorința de validare, ci din convingere.

Da, m-am maturizat prea repede. Am devenit mai responsabilă, mai puternică, mai independentă decât mi-ar fi cerut vârsta. Mi-am făcut o promisiune tăcută: să le arăt tuturor că am valoare. Astăzi știu însă că valoarea nu stă în ceea ce cred alții despre tine, ci în ceea ce alegi tu să vezi și să crezi despre tine.

Și în momentul în care încetezi să lupți pentru alții și începi să lupți pentru tine, ți se deschid uși care odată păreau zidite, fără acces, fără ieșire. Zidurile nu dispar, dar înveți că există și uși pe care nu le-ai observat înainte.

Pălăria jos tuturor celor care au realizat acest lucru, mai devreme sau mai târziu, și care au ajuns exact acolo unde trebuiau să fie.