Partea 1 – 12 ani

„Familia este locul unde înveți pentru prima dată să taci.”

— Gabriela Adameșteanu (din eseuri / interviuri)

M-am născut la Timișoara, ca singurul copil din familia mea. Părinții mei și surorile mele provin din Ardeal, din Cluj-Napoca și Sălaj, unde au trăit până în ca. 1987. Eu am venit pe lume in 1990 într-un alt loc, într-un alt ritm, și poate chiar acolo a început acest sentiment discret care m-a însoțit mult timp: acela de a aparține și, în același timp, de a nu aparține pe deplin. Înrădăcinată, dar nu fixată. Dintr-un loc, și totuși între mai multe.

Copilăria mea s-a desfășurat aproape de Timișoara, la sat. Mai întâi în Biled, apoi în Becicherecu Mic, două sate apropiate și totuși diferite. Drumuri prăfuite, curți mari, animale, porți deschise, oameni care se cunoșteau între ei și știau cine ești înainte să spui ceva. A fost o copilărie simplă, nu ușoară, dar vie. Nu aveam mult, uneori aveam prea puțin, dar aveam timp și, pentru o vreme, și libertatea de a fi copil, fără a fi nevoie să o explic.

Anii ’90 au fost o perioadă de tranziție. Pentru adulți, o luptă continuă; pentru noi, copiii, un mers înainte fără cuvinte. Banii erau mereu prezenți, chiar și atunci când nu se vorbea despre ei. Grija lor pluteau în aer, în pauzele dintre conversații, în priviri, în decizii luate fără explicații. Tin mine ca tata avea un caiet în care nota cifre, nume, sume. Pentru mine era doar hârtie; pentru el, responsabilitate. Nu înțelegeam ce era scris acolo, dar simțeam tensiunea și o preluam cu mult înainte de a avea cuvinte pentru ea. Corpul meu știa mai devreme decât mintea că ceva nu era sigur.

GP / Bild erstellt mit KI

Aveam doisprezece ani când părinții mei au decis că unul dintre ei trebuia să plece. Pe măsură ce Europa începea să se deschidă, iar munca sezonieră devenea posibilă, această decizie a venit în tăcere, aproape pragmatic. Nu din dorință, nu din curaj, ci din necesitate. Nu se vorbea despre ce ne doream, ci doar despre dacă exista o altă soluție.

Duminica era singura zi în care stăteam cu toții la masă. Două feluri de mâncare, uneori carne, alteori ceva dulce. La această masă ni s-a spus că „trebuie puse lucrurile în ordine”, că mama va pleca pentru câteva luni în Spania, pentru a câștiga bani, pentru trai, pentru datorii, pentru un scop mai mare decât noi. Se vorbea mult și totuși nu ni se explica nimic, cel puțin nu nouă, copiilor. Deciziile fuseseră deja luate. Ascultam fără a fi întrebați, eram parte din realitate, dar nu și din hotărâre. Știam doar că „se va avea grijă de mine”. Atât.

Mama a plecat în Spania, acolo unde înfloresc portocalii, unde exista muncă, speranță și promisiunea de a construi ceva. Pentru noi. Pentru mine, Spania nu era un loc, ci un cuvânt, un „departe”, ceva cald. O imagine neclară pe care o vedeam duminica la televizor, în emisiunea Enciclopedia: peisaje frumoase, păsări sălbatice. Un tablou din telenovele, cu oameni frumoși, dar fără nicio legătură cu viața mea de zi cu zi. Nu știam ce înseamnă absența unui părinte și nu aveam încă limbajul pentru ceea ce urma să vină.

Ziua plecării ei nu este o imagine zgomotoasă în memoria mea. Este liniștită, aproape nemișcată, ca și cum cineva ar fi oprit timpul pentru o clipă. Stăteam în fața casei și așteptam autobuzul. Cerul era senin, soarele puternic, drumul prăfuit, vecinii afară. Viața își urma cursul în jurul nostru, ca și cum ar fi fost o zi obișnuită. Și poate tocmai asta a fost cel mai greu. Îl țineam în brațe pe motanul meu, Budei. Toate pisicile mele s-au numit așa, un nume pe care mi l-a dat cândva vecina mea, Laura, aceeași vecină care, mai târziu, avea să aibă grijă de mine ca de propriul copil. Blana lui era caldă, corpul lui viu, suficient de greu încât să-l simt. Ceva care rămânea, de care mă puteam agăța, în timp ce altceva pleca. L-am strâns mai tare la piept, poate mai tare decât de obicei. Poate era sprijinul meu sau poate ancora mea. Sau poate era doar încercarea de a păstra sub control măcar ceva, pentru ca nu cumva să mai dispară și altceva.

Nu am plâns și nu am pus întrebări. Nu pentru că nu simțeam, ci pentru că nu exista loc pentru asta. Frica era acolo, ca o strângere în stomac, fără nume și apăsătoare. Surorile mele erau deja adulte și își începuseră drumurile. Eu am rămas cu tata. Până atunci fusesem copilul mamei mele; cu ea totul era mai blând, mai ușor de înțeles, mai puțin aspru. Nimeni nu știa atunci cât de mult avea să ne schimbe această decizie pe amândoi, pe tata și pe mine. Cum avea să-mi modeleze felul de a gândi, de a simți, tăcerea mea timpurie. Această înțelegere a venit abia după mulți ani.

Mama m-a îmbrățișat, s-a urcat în autobuz și s-a așezat la fereastră. S-a uitat încă o dată înapoi, prin geamul fumuriu. Nu mai știu ce a spus și nu știu ce îi trecea prin minte. Tata a schimbat câteva cuvinte cu șoferul, apoi ceilalți au urcat din nou. Autobuzul s-a pus încet în mișcare. Și astăzi, când mă gândesc la acel moment, aud motorul și zgomotul roților pe drumul neasfaltat. Mulți erau înăuntru, mulți nu plecau doar departe, ci înainte spre speranță, spre o viață pe care voiau să le-o facă posibilă copiilor lor.

În urmă nu a rămas o durere pe care să o pot numi.

A rămas o lipsă, un spațiu tăcut, gol, în interiorul meu, despre care nu știam

cum ar putea fi închis.

Am rămas cu tata. Era sever, dar de încredere, exigent. Nu din duritate, ci din responsabilitate. Cu el, lumea mea s-a strâns. Nu mai aveam voie să mă joc pe stradă, existau doar școala, temele și casa. Copiii din vecini veneau adesea până la poartă și strigau după mine. Uneori îl rugau pe tata să mă lase afară. „`Nea Petre, are Andreea voie afara, doar treizeci de minute, `nea Petre?”, striga Cristina. Este una dintre cele mai vechi prietene ale mele din copilărie și am rămas apropiate până astăzi. Cât timp tata muncea, vecina noastră, Laura, avea grijă de mine. Mă aștepta cu mâncare caldă, cu timp, cu o firescitate care îmi oferea siguranță. La un moment dat, nu a mai fost doar cineva care supraveghea, ci a devenit familie.

Am învățat devreme să fac lucrurile singură. Să gătesc, să spăl, să am grijă de mine. Surorile mele și-au urmat drumurile. Cea mai mare, Cristina, a studiat și mai târziu s-a căsătorit în Germania. A doua, Mariana, a fost mereu un spirit liber și a plecat devreme de acasă.

Eu am rămas.

Telefonatul era dificil pe atunci. În sat existau una sau două cabine telefonice, mai întâi cu monede, apoi cu cartele. Vorbeam rar cu mama, iar convorbirile erau scurte. Mai târziu am fost printre primii care au instalat un telefon fix în casă. La un moment dat, tata a cumpărat chiar și un telefon mobil, un Alcatel. Numărul inca mai există și astăzi si este singurul număr de telefon pe care îl pot spune încă pe de rost, chiar și în somn.

Îmi amintesc bine duminicile în care suna telefonul. Indiferent ce făceam în acel moment, fie că lucram în grădină, fie că meșteream la vechia Dacie 1310 –îl văd și acum pe tata cum lăsa totul din mâini și alerga prin grădina din față până în bucătărie, de îndată ce auzea soneria. Aceste apeluri întrerupeau ziua. Anulau tot restul.

Mama nu putea vorbi mult, cinci, poate zece minute. Era vorba despre organizare, despre bani, despre cum ne era și ce trebuia făcut mai departe. Eu stăteam cuminte la masa din bucătărie și așteptam. Sperând la câteva secunde, la vocea ei, la momentul meu. Uneori creditul ei se termina înainte să apuc măcar să vorbesc. Atunci rămâneam în tăcere, tristă, dar fără să protestez. Am înțeles devreme că existau lucruri mai importante decât mine. Și, la un moment dat, te obișnuiești si cu așteptarea.

Locuiam atunci într-o casă care aparținea unui cunoscut din Germania. Era obișnuit ca oamenii să stea in case fără chirie, atâta timp cât aveau grijă de curte și de grădină. Mai târziu s-a ivit posibilitatea de a cumpăra casa de vizavi, tot de la un cunoscut din Germania, care nu mai locuia acolo de mult timp. Si uite asa din câteva luni petrecute departe de mama au devenit ani. Din speranță a rămas amânare, iar viața a rămas suspendată, undeva între plecare și rămânere.

Poate te regăsești în aceste rânduri, chiar dacă locurile tale au fost altele și povestea ta a urmat un alt drum. Așteptarea timpurie, funcționarea, tăcerea din necesitate sunt experiențe pe care mulți copii le trăiesc fără să învețe vreodată să le înțeleagă. Din punctul meu de vedere, astfel de adaptări timpurii lasă urme: copiii dezvoltă un simț fin al responsabilității, al stărilor celorlalți, al lucrurilor nespuse, și învață să-și amâne propriile nevoi cu mult înainte de a le putea numi. Aceste strategii nu se nasc din putere, ci din nevoia de siguranță și atașament și, de multe ori, ne însoțesc până la maturitate.

Dacă simți că povestea ta se atinge de a mea, te invit să-mi scrii, în șoaptă sau clar, pe larg sau fragmentar, cu nume sau anonim. Aceasta arhiva este un spațiu pentru amintiri care mult timp nu au avut loc al lor. În partea următoare voi povesti mai departe despre adolescența mea, despre anii de școală și despre felul în care, pas cu pas, mi-am găsit propriul drum, nu drept și nu planificat, ci căutând, învățând și încercând, retrospectiv, să dau o voce copilului de atunci.