Martie – despre regenerare și familia ca rădăcină
„Familia este cea dintâi școală a inimii.” - Ion Creangă
Există familii care trăiesc sub același acoperiș și, totuși, se îndepărtează unele de altele în tăcere. Oameni care se văd zilnic, dar între ei se așază treptat distanțe invizibile, făcute din neînțelegeri, orgolii sau lucruri nespuse la timp. Și există, în același timp, familii care ajung să trăiască la mii de kilometri distanță, răspândite prin orașe și țări diferite, dar care rămân legate prin ceva mult mai profund decât geografia.
Familia mea este una dintre aceste familii.
De mai bine de douăzeci și cinci de ani suntem împrăștiați prin Europa, fiecare cu drumul lui, fiecare cu povestea lui. Tata nu a părăsit niciodată România cât timp a fost în viață, decât pentru a ne vizita. A rămas acolo, în locul în care s-a născut și în care a simțit întotdeauna că îi sunt rădăcinile. Pentru el, acasă nu a fost niciodată negociabil. Era locul în care își găsea liniștea și în care simțea că viața are un sens simplu și firesc. Mama trăiește în Spania. La început a fost o necesitate, a fost o decizie luată din responsabilitate și din dorința de a face ceea ce multe mame au făcut în acei ani: să plece pentru a putea oferi familiei o șansă mai bună. Cu timpul însă, viața a transformat acea necesitate într-o alegere. Anii petrecuți acolo au devenit o parte din povestea ei, iar Spania a devenit locul în care și-a continuat viața. Cristina și-a construit viața în Ingolstadt. Acolo și-a găsit drumul, ritmul și stabilitatea. Mariana a trecut mai întâi prin Italia, a cunoscut o altă cultură, o altă lume, iar astăzi este stabilită în Hamburg, un oraș în care și-a așezat viața într-un mod care i se potrivește. Iar eu, după aproape șaisprezece ani trăiți în Germania, am făcut încă o dată pasul migrației și am ajuns în Elveția. De data aceasta însă nu singură, ci împreună cu familia mea personală, cu propria mea lume pe care o construiesc zi de zi.
Dacă privești doar harta, pare că viața ne-a dus în direcții complet diferite. Orașe diferite, țări diferite, sute și uneori mii de kilometri între noi. Fiecare cu viața lui, cu responsabilitățile lui, cu oamenii care îi sunt aproape în fiecare zi. Dar dacă privești din interior, din acel loc tăcut în care trăiesc amintirile copilăriei, valorile pe care le-am primit de acasă și felul în care am fost crescuți, înțelegi că distanța nu rupe o familie.
Distanța poate exista doar pe hartă.
În realitate, ceea ce ne ține împreună sunt lucrurile pe care le-am învățat unii de la alții și de la părinții noștri. Lecții simple, dar esențiale, care nu au fost predate din cărți, ci trăite zi de zi.
Am învățat să ne respectăm deciziile, chiar și atunci când ele nu sunt ușor de înțeles pentru ceilalți. Am învățat că fiecare om are dreptul să își caute propriul drum și că uneori acel drum înseamnă să pleci, să o iei de la capăt, să încerci din nou. Am învățat că avem voie să greșim, că avem voie să clacăm uneori, să trecem prin momente în care nu știm exact încotro mergem. Pentru că tocmai acele momente sunt cele care ne învață cel mai mult despre noi înșine și despre viață. Am învățat însă și ceva poate și mai important: să nu ne certăm pentru lucruri care, în timp, își pierd oricum importanța si mai ales să nu lăsăm pe nimeni să rupă legătura dintre noi.
Sunt recunoscătoare mamei mele pentru efortul și sacrificiul pe care l-a făcut. Pentru curajul de a pleca atunci când a fost nevoie și pentru forța de a merge mai departe într-o lume care nu a fost întotdeauna ușoară. Sunt recunoscătoare pentru toate acele momente în care a trebuit să fie puternică, chiar și atunci când poate ar fi avut nevoie să fie doar mamă.
Sunt recunoscătoare educației pe care am primit-o de la ambii mei părinți. Și aici nu mă refer la școli, la diplome sau la lucruri care pot fi măsurate în documente. Mă refer la școala vieții, la lecțiile despre demnitate, despre muncă, despre responsabilitate și despre respect. Lecții care nu au fost spuse neapărat în cuvinte mari, dar care s-au văzut în felul în care au trăit, în felul în care au luat decizii și în felul în care au avut grijă de familie.
Poate cea mai importantă lecție a fost însă cea pe care noi, surorile, am învățat-o împreună: să nu rupem niciodată legătura dintre noi, indiferent ce se întâmplă în viață. Această legătură a devenit, în timp, aproape sacră. Nici oamenii, nici distanța, nici anii care au trecut nu ne-au luat vreodată acest lucru. Am rămas conectate prin respect, prin grijă și prin acea încredere tăcută că, indiferent unde ne duce viața, nu suntem niciodată cu adevărat singure. Între noi nu există ceartă în sensul în care mulți o înțeleg. Există discuții, momente în care vedem lucrurile diferit, în care viața ne pune în situații diferite și fiecare are propria perspectivă. Dar am fost crescute cu ideea că soluțiile se caută împreună, nu una împotriva celeilalte. Nu există să rămânem supărate una pe cealaltă.Nu există orgolii care să fie mai importante decât legătura dintre noi. Există doar dorința de a găsi o cale prin care să mergem mai departe, indiferent de circumstanțe.
Pentru că, în suflet, legăturile se rup doar atunci când oamenii aleg să le lase să se rupă.
Familia nu este doar o întâmplare biologică. Familia este și o alegere.
Noi nu ne-am ales familia. Nu ne-am ales locul în care ne-am născut și nici vremurile în care am crescut. Viața ne așază într-un anumit context, într-o anumită poveste. Dar fiecare dintre noi alege, mai târziu, cum trăiește această poveste și cum contribuie la familia din care face parte. Și poate că tocmai atunci când trăiești departe de locul în care ai crescut înțelegi cel mai bine cât de puternice sunt aceste rădăcini. Pentru că ele sunt cele care îți dau echilibru atunci când lumea din jur se schimbă. Ele sunt cele care te țin în picioare atunci când viața te duce pe drumuri necunoscute.
Viața merge înainte, iar fiecare etapă ne cere să învățăm ceva nou despre noi înșine.
Uneori aceste lecții vin liniștit, aproape imperceptibil. Alteori vin prin schimbări pe care nu le-am fi ales, prin despărțiri, prin plecări, prin începuturi pe care nu le-am planificat. Dar, privind înapoi, înțelegi că fiecare etapă a avut rolul ei în felul în care ne-am format ca oameni.
Migrația este una dintre acele experiențe care schimbă profund felul în care privești lumea și pe tine însuți. La început este doar un pas. O decizie practică. Un drum făcut din necesitate, din dorința de a construi ceva mai bun, din responsabilitate față de familie sau față de viitor. Dar în timp îți dai seama că migrația nu este doar despre locul în care trăiești, ci despre cine devii.
Trăind în altă țară începi să vezi mai clar lucrurile pe care înainte le considerai normale. Începi să înțelegi ce ai luat cu tine din copilărie, din felul în care ai fost crescut, din valorile care ți-au fost transmise fără să îți dai seama. Înveți să apreciezi lucruri care, atunci când erai acasă, păreau firești: felul în care oamenii se salută, mesele în familie, sărbătorile, limba în care ai învățat primele cuvinte, glumele pe care doar cei din cultura ta le înțeleg cu adevărat. În același timp înveți să te adaptezi. Înveți o altă limbă, o altă cultură, alte reguli. Înveți să te miști într-o lume nouă și să găsești locul tău în ea. Și undeva între aceste două lumi începi să îți construiești identitatea.
Nu mai ești doar omul din locul în care te-ai născut, dar nici nu devii complet altcineva.
Devii o combinație între rădăcinile tale și experiențele pe care le trăiești.
Pentru mulți dintre noi, cei care am crescut în familii marcate de migrație, această identitate devine chiar mai clară în timp. Pentru că, departe de locul în care ai crescut, înțelegi mai bine ce ai primit de acasă și cât de mult te-a format. Înțelegi că sacrificiile părinților nu au fost doar despre bani sau despre oportunități. Au fost despre viitor. Despre dorința de a crea o șansă pentru copiii lor.
Și, fără să îți dai seama, porți această poveste cu tine. În felul în care muncești in felul în care îți construiești viața.În felul în care îți stabilești obiectivele. Pentru că, pentru mulți dintre noi, reușita personală nu este doar despre noi înșine. Este și o formă de a onora drumul parcurs de cei dinaintea noastră. Este felul nostru de a continua povestea.
Cu timpul înveți și că viața nu este o linie dreaptă. Nu există un drum perfect și nici un plan care să rămână neschimbat. Există doar etape, decizii, oameni care apar în viața noastră exact atunci când avem nevoie de ei și alții care pleacă atunci când drumul nostru merge într-o altă direcție. Uneori aceste despărțiri dor, alteori vin cu o liniște pe care o înțelegi abia mai târziu. Dar viața are felul ei de a așeza lucrurile. Ne aduce în cale oameni care ne ajută să creștem, care ne provoacă, care ne arată perspective noi. Și uneori, cu aceeași discreție cu care i-a adus, scoate din viața noastră oameni pe care i-am prețuit.
Dacă acest lucru este corect sau nu, nu ne stă în putere să judecăm.
Dar ceea ce putem alege este felul în care mergem mai departe.
Putem rămâne ancorați în trecut, încercând să înțelegem de ce anumite lucruri s-au întâmplat. Sau putem accepta că fiecare etapă a avut rolul ei și că viața merge înainte. Iar atunci când alegem să mergem înainte, descoperim ceva important: că fiecare experiență, fiecare drum parcurs, fiecare om care a trecut prin viața noastră ne-a format într-un fel sau altul. Ne-a făcut mai conștienți de noi înșine și de ceea ce contează cu adevărat. Poate tocmai de aceea familia rămâne acel loc interior la care ne întoarcem mereu, chiar și atunci când viața ne poartă departe.
Pentru că familia nu este doar locul din care pleci, este rădăcina care îți amintește, oriunde ai fi în lume, cine ești și de unde ai pornit.
Martie este o lună care, pentru mine, simbolizează exact acest lucru.
Pentru noi, românii, martie înseamnă mărțișorul. Firul roșu și alb care vorbește despre începutul primăverii, despre speranță, despre echilibrul dintre greutățile vieții și bucuriile ei simple, despre acel moment delicat în care iarna începe să se retragă încet, iar viața își face loc din nou în natură. Este și luna în care sărbătorim femeia, mama, acea forță tăcută care ține familiile împreună chiar și atunci când viața devine complicată, acea prezență discretă care uneori nu spune multe cuvinte, dar care reușește să țină echilibrul unei întregi familii prin gesturi mici, prin răbdare și printr-o iubire care nu cere nimic în schimb.
După atâția ani de străinătate, anul acesta am simțit pentru prima dată, într-un mod foarte profund, ceva ce îmi amintea de acele vremuri simple de acasă. Vremurile în care te bucurai sincer de fiecare mărțișor, de fiecare floare oferită din inimă și de fiecare gest mic făcut cu adevărat din suflet, fără calcule, fără grabă, fără sentimentul că totul trebuie să fie perfect. Era bucuria aceea simplă care venea din faptul că oamenii erau împreună și că fiecare gest avea în spate o intenție sinceră.
Pe 8 martie am fost înconjurată de români. Am fost invitată la Leute Book Club, la Augsburg, ca invitat special, pentru a vorbi despre evoluția mea de-a lungul anilor, despre drumul parcurs, despre felul în care viața ne modelează atunci când plecăm din locul în care ne-am născut și începem să ne construim viața în alte țări. A fost un moment pe care l-am trăit cu multă emoție, pentru că atunci când îți privești propriul drum din exterior, când îl povestești altora, începi să înțelegi și mai clar cât de multe etape, cât de multe schimbări și câtă transformare există în spatele fiecărui pas.
Am primit flori, am purtat mărțișor și am mâncat bucate românești pregătite cu drag de participanți, mâncăruri care nu erau doar gusturi familiare, ci și amintiri, pentru că fiecare dintre ele purta cu sine o parte din cultura și din sufletul nostru. Am stat împreună, am vorbit ore întregi despre migrație, despre provocările vieții trăite între două lumi, despre drumurile diferite pe care fiecare dintre noi le-a parcurs și despre felul în care fiecare experiență ne-a format. Dar ceea ce mi-a rămas cel mai mult în suflet nu au fost doar discuțiile sau cuvintele rostite, ci atmosfera. A fost o liniște caldă între oameni, o formă de înțelegere care nu avea nevoie de explicații lungi, pentru că fiecare dintre cei prezenți știa, într-un fel sau altul, ce înseamnă să pleci, ce înseamnă să îți reconstruiești viața într-un loc nou și ce înseamnă să porți în tine două lumi în același timp.
Nu ne-am plâns.
Nu am criticat sistemele în care trăim și nici politica.
Nu am căutat explicații pentru tot ceea ce a fost greu.
Am vorbit despre viață, așa cum este ea, cu etapele ei, cu provocările ei, dar și cu acele momente de lumină care apar atunci când oamenii aleg să rămână deschiși și să privească înainte.
Am ascultat poezii și citate din cărți românești, cuvinte care, deși au fost scrise cu mult timp în urmă, au avut o rezonanță profundă pentru fiecare dintre noi, pentru că ele vorbesc despre identitate, despre dor și despre acea legătură invizibilă pe care o avem cu locul din care venim. Am vorbit despre identitate, despre dor, despre puterea de a o lua de la capăt într-o altă țară și despre felul în care, deși viața ne duce pe drumuri diferite, anumite lucruri rămân neschimbate în interiorul nostru.
Pentru mine a fost o întâlnire pe care mi-aș fi dorit-o cu mulți ani în urmă.
Poate pentru că atunci nu aș fi avut încă cuvintele potrivite pentru a o înțelege pe deplin, dar astăzi pot vedea clar cât de important este să existe astfel de spații în care oamenii își pot spune poveștile fără teamă, fără judecată și fără nevoia de a demonstra ceva.
Sunt profund recunoscătoare Paulei Ciupag pentru invitație și, mai ales, pentru faptul că prin ea am avut ocazia să întâlnesc oameni la fel de sensibili și valoroși. Oameni care înțeleg că poveștile noastre nu sunt doar amintiri personale, ci fragmente din istoria unei generații care a crescut între două lumi, între dor și responsabilitate, între plecare și dorința de a construi ceva nou.
Acea întâlnire mi-a confirmat încă o dată viziunea pe care o am pentru acest blog.
Poveștile nu sunt doar texte.
Poveștile sunt trăiri.
Ele sunt emoții, experiențe, amintiri care ne-au format și care merită păstrate nu doar pentru noi, ci și pentru cei care vin după noi.
Ele merită spuse, păstrate și împărtășite și cu oamenii din țările în care trăim astăzi, țările care ne-au primit, în care am crescut personal și profesional, în care ne-am construit vieți noi și în care încercăm, fiecare în felul lui, să contribuim la societatea din care facem acum parte. Pentru că doar prin aceste povești se poate înțelege cu adevărat ce înseamnă, pentru unii dintre noi, migrația și sacrificiile pe care ea le implică, dar și puterea pe care o descoperim în noi atunci când alegem să mergem mai departe.
Astăzi este duminică, 15 martie.
După trei zile de ploaie privesc de la fereastra spre Erlenpark (Basel) și observ cum verdele devine din ce în ce mai intens. Parcă natura însăși își amintește că primăvara vine întotdeauna, chiar și după cele mai gri zile, și că tot ea are o capacitate extraordinară de a se regenera. Și atunci îmi dau seama că așa este și viața. După perioade grele, după ani în care purtăm în noi tristeți sau întrebări fără răspuns, există întotdeauna posibilitatea de a înflori din nou. Uneori nu se întâmplă imediat, pentru că anumite răspunsuri vin doar odată cu timpul și cu maturitatea pe care o câștigăm trăind. Uneori durează ani până când înțelegi sensul unor lucruri, dar viața ne oferă mereu această șansă.
La fel cum copacii își păstrează rădăcinile chiar și atunci când cresc în direcții diferite, și noi purtăm în noi familia din care venim. Iar această rădăcină ne dă forța de a merge mai departe, de a construi, de a reuși și de a ne face auziți în lumea în care trăim. Și poate că aceasta este una dintre cele mai tăcute, dar și cele mai puternice forme de recunoștință față de familia noastră.
Să nu uităm de unde venim.
Și să alegem, oriunde am fi în lume, să înflorim.
Credite imagini
Fotografii: arhivă personală
Materiale: Leute Magazin – https://leutemagazin.de
Carte: Sinidisis, Laurian Graef
Privind cuvintele din Sinidisis de Laurian Graef, îmi dau seama că, dincolo de drumurile pe care viața ni le deschide sau ni le schimbă, ceea ce rămâne cu adevărat sunt legăturile dintre noi. Rădăcinile, iubirea nu dispar odată cu distanța, ele ne însoțesc oriunde mergem. - Multumesc.
