Gânduri de duminică
Uneori nu renunțăm.
Uneori suntem pur și simplu obosiți.....
A trecut ceva timp de când am publicat ultimul articol pe Wo die Orangen blühen. Nu pentru că m-aș fi oprit din scris și nici pentru că aș fi rămas fără povești. Poate că, de fapt, a fost exact invers. Au fost prea multe gânduri, prea multe amintiri și prea multe emoții care, la un moment dat, pur și simplu nu au mai încăput între începutul și sfârșitul unui articol.
În ultimele luni am scris mult. Despre migrație și începuturi noi, despre oameni care au plecat și oameni care au rămas în urmă. Despre familii ale căror vieți s-au împărțit, la un moment dat, între mai multe țări, despre copii care au crescut cu dor, despre părinți care și-au ascuns propria oboseală pentru ca ai lor copii să poată avea un viitor. Despre acasă, pierdere, muncă, apartenență și despre acel cuvânt atât de mic, „acasă”, care după mulți ani nu mai descrie neapărat un singur loc.Și, la un moment dat, am înțeles că nu poți scrie la nesfârșit despre toate aceste lucruri fără să simți și tu ceva. Pentru că este o diferență între a-ți aminti ceva și a încerca să dai cuvinte unei amintiri.
Unele amintiri nu vin niciodată singure. Deschizi cu grijă o ușă mică și, dintr-odată, o bucată întreagă din trecut se află din nou în fața ta. Oameni, voci, mirosuri, străzi, bucătării, gări, despărțiri și cuvinte despre care credeai de mult că le-ai uitat. Nu îți amintești doar ce s-a întâmplat, ci uneori îți amintești și cum te-ai simțit atunci. Poate tocmai de aceea am scris mai puțin în ultima perioadă, pentru ca pur și simplu am obosit. Nu de acest blog, nu de povești și nici de oamenii ale căror experiențe își vor găsi locul aici, ci de toate la un loc: de gândit, de amintit, de funcționat și de mers mai departe. Pentru că, în timp ce aici nu a mai apărut un articol nou, viața a continuat, bineînțeles, să curgă. Muncă full-time, familie, învățat, responsabilități și, în același timp, încercarea de a ajunge cu adevărat acasă într-o țară nouă. Există perioade în viață în care nu ai timp să te întrebi în fiecare zi cum te simți. Te ridici dimineața și faci ceea ce trebuie făcut.
Poate cunoști și tu sentimentul. Muncești, organizezim,ai grijă de ceilalți, răspunzi la mesaje, rezolvi programări și obligații. Seara poate mai înveți ceva, deși mintea ta și-ar dori de mult liniște. Planifici ziua următoare și, uneori, deja săptămâna care vine, pentru că știi că obiectivele nu sunt construite doar din dorințe.
De asemenea, trebuie să fii dispus să faci ceva pentru asta. Uneori, chiar mult.
Pentru că oricine vrea să ajungă undeva trebuie să înceapă călătoria acolo la un moment dat. Și nu fiecare parte a acestei călătorii este frumoasă, ușoară sau inspiratoare. Unele părți constau pur și simplu în perseverare, asumarea responsabilității și îndeplinirea sarcinilor, chiar și atunci când ai prefera să dormi, să taci sau pur și simplu să nu iei nicio decizie. Acest lucru devine evident mai ales atunci când o iei de la capăt într-o țară nouă.
Migrarea nu este niciodată cu adevărat ușoară.
La un moment dat, nu mai contează prea mult dacă cineva sosește cu o valiză mică sau cu o dubă de mutat plină, dacă are puțini sau mulți bani în cont sau dacă a absolvit o formare profesională, a studiat la universitate sau a acumulat ani de experiență. Desigur, banii, educația, competențele lingvistice și experiența profesională ușurează multe lucruri. Ele deschid uși și oferă siguranță, dar nu elimină nevoia unui nou început.Pentru că atunci când te muți dintr-o țară în alta, îți schimbi întreaga viață.
Dintr-o dată trebuie să înțelegi lucrurile într-un mod nou, care anterior erau evidente. Agențiile guvernamentale funcționează diferit, companiile de asigurări lucrează diferit, lumea muncii are propriile reguli, oamenii comunică diferit, chiar și lucrurile mărunte, de zi cu zi, necesită uneori mai multă atenție decât te-ai fi așteptat. Și, la un moment dat, îți dai seama că a ajunge acolo înseamnă mult mai mult decât a avea o adresă.
A sosi înseamnă să nu mai fii nevoit să te întrebi ce înseamnă fiecare formular. Înseamnă să știi oameni pe care îi poți suna. Să ai un loc de muncă unde nu te simți ca o persoană nouă în fiecare dimineață. Să știi cum să te orientezi fără să fie nevoie să pornești GPS-ul. Să știi unde să faci cumpărături, unde să mergi dacă se întâmplă ceva și, poate, în cele din urmă, să ai un loc preferat unde poți sta și să nu te mai întrebi dacă aparții cu adevărat aici. Acest sentiment nu apare în ziua în care îți înregistrezi reședința; crește încet. Și poate că acesta este tocmai unul dintre aspectele migrației despre care nu vorbim suficient. Ne place să vorbim despre noi începuturi reușite: locuri de muncă noi, oportunități mai bune, locuințe, școli, cariere și șanse. În cele din urmă vedem rezultatul și uităm ușor câți pași mici au fost necesari anterior.
Și totuși, nimeni nu începe cu adevărat de la zero.
Fraza aceasta a devenit importantă pentru mine.
Când cineva o ia de la capăt într-o țară nouă la treizeci, patruzeci sau cincizeci de ani, nu ajunge cu o pagină goală. Aduce cu sine o întreagă istorie: experiență profesională, relații, greșeli, succese, pierderi, obiceiuri, responsabilități, amintiri și poate chiar și câteva vise care s-au schimbat pe parcurs. Poate că o iau de la capăt, dar nu sunt începători în propria viață... Chiar și așa, uneori se simte exact ca unul, iar asta își spune cuvântul.
Poate că nici nu observăm imediat această epuizare. Oamenii pot funcționa perioade surprinzător de lungi, chiar dacă știu că trebuie să o facă. Ne îndeplinim sarcinile, avem grijă de familiile noastre, mergem la muncă, studiem, ne organizăm și continuăm; din exterior, o mare parte din toate acestea par perfect normale. Abia atunci când lucrurile se liniștesc ne dăm seama uneori cât de mult am cărat, de fapt. Și exact acolo m-am trezit în ultimele săptămâni.
Nu nefericit, nici fără speranță, doar obosit.
Cred că trăim într-o perioadă în care până și oboseala trebuie aproape justificată. Peste tot se vorbește despre evoluție, obiective, productivitate, succes și despre cum să devenim cea mai bună versiune a noastră. Admirăm oamenii care muncesc, învață, cresc copii, își construiesc o viață nouă și, aparent, mai găsesc pe lângă toate acestea suficientă energie să facă sport la cinci dimineața, iar apoi să explice lumii cât de importantă este disciplina. Poate că ar trebui să ne amintim, din când în când, că omul nu este o mașină, nici AI.
Pentru mine, puterea nu înseamnă să nu obosești niciodată. Poate că adevărata putere se vede mult mai des în momentul în care recunoști că ai nevoie de o pauză, fără să transformi pauza aceea într-o înfrângere.
Nu orice pauză înseamnă stagnare și nu orice oprire înseamnă că ai renunțat.
Uneori, faptul că te oprești înseamnă pur și simplu că ai mers mult.
În ultimele săptămâni nu am mai avut nevoie de și mai multe cuvinte. Am avut nevoie de puțină liniște, de familia mea, de munca mea, de timp pentru a învăța... de seri în care nu fiecare emoție trebuia întoarsă pe toate părțile, fiecare amintire așternută pe hârtie și fiecare experiență transformată într-o poveste.
Pentru o vreme, nu a trebuit să-mi mai descriu viața. A trebuit pur și simplu să o trăiesc.
Poate că și aceasta este o formă de a merge mai departe pe care o subestimăm uneori. Nu tot ceea ce crește în noi trebuie să fie imediat vizibil. Nu orice evoluție are nevoie de un rezultat pe care să îl putem arăta celorlalți. Există perioade în care progresul înseamnă să începi ceva nou și există perioade în care progresul înseamnă să pui o limită, să încetinești sau să recunoști că, pentru moment, nu toate lucrurile sunt posibile în același timp.
Nu putem fi întotdeauna, simultan, angajați buni, părinți perfecți, parteneri înțelegători, prieteni de încredere, copii puternici ai propriilor noștri părinți și oamenii care mai au suficientă energie pentru toți ceilalți.
Poate că nici nu trebuie si este suficient să fim doar oameni...
Cu zile bune și zile rele.
Cu ambiție și îndoială .
Cu energie și oboseală .
Cu planuri pentru mâine și seară, când ne vom bucura dacă am reușit să trecem peste ziua de azi.
De aceea nu mă întorc azi, duminica aceasta, cu o poveste importantă.
Poate doar cu un gând.
Nu fiecare pauză înseamnă că ai renunțat.
Uneori înseamnă pur și simplu că ai mers pe jos mult timp fără să te întorci și să te întrebi cum te descurci, de fapt, în această călătorie.
Și poate că duminică este un moment bun să punem chiar aceaste întrebări.
Nu: Ce mai trebuie să realizez săptămâna viitoare?
Nu: Ce nu am realizat încă?
Nu: Unde ar trebui să fiu de fapt în viața mea acum?
Mai degrabă:
Dacă nimeni nu așteaptă nimic de la tine astăzi (nici familie, nici muncă, nici societate și nici măcar așteptările pe care ți le-ai pus odinioară de la tine), de ce ar avea nevoie viața ta de la tine chiar acum?
Mai mult curaj?
O decizie?
O schimbare de mult așteptată?
O conversație?
Un nou început?
Sau poate doar pace și liniște?
Nu știu răspunsul tău. Dar poate că merită să-ți iei câteva minute astăzi pentru a fi suficient de liniștit încât să măcar să auzi. Pentru că, în cele din urmă, o viață bună s-ar putea să nu însemne doar să ajungi cât mai departe posibil. Poate că înseamnă și să nu lași totul în urmă pe parcurs.
Și uneori avem voie să ne așezăm puțin înainte să continuăm. Nu pentru că drumul s-a terminat, ci tocmai pentru că mai avem drum lung de parcurs.
Asa că poate nu este nevoie ca portocalii să înflorească tot anul pentru ca noi să știm că sunt încă în viață...
Unele momente sunt pentru înflorire.
Altele pentru a prinde noi puteri în rădăcinile lor.
Și ambele fac parte din viață.
